Şi la ei şi la noi a fost revoluţie la 1821. E drept, ei şi-au câştigat atunci independenţa în faţa spaniolilor, nişte încrezuţi şi atunci şi acum, spre deosebire de Tudor Vladimirescu, slugerul ruşilor, care, încercând să dribleze din Poartă-n Poartă, a vrut să-ncurce trebile Eteriei, tactică ce s-a dovedit a fi lipsită de cap. A trebuit ca ruşii să vină personal, în mai multe rânduri, să ne elibereze, preparând din noi carne de tun pentru redutele de la Vidin, Griviţa, Plevna, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. În afară de asta, am mai identificat o serie de asemănări prin care hondurienii se deosebesc clar de noi, după cum urmează:

 La capitolul organizare instituţională, hondurienii i-au luat-o demult înainte preşedintelui Băsescu, din moment ce au parlament unicameral, cu 128 de aleşi. Tocmai de aceea, loviturile de stat au aici mai mari şanse de reuşită decât loviturile libere de care beneficiază în orice meci naţionala României.

 Cu străinii, hondurienii sunt la fel de ospitalieri precum românii, din moment ce Ministerul Afacerilor Externe de la noi recomandă celor care merg în Honduras să-şi ia cu ei şi o asigurare de viaţă.

 Peste 50% din populaţia honduriană trăieşte sub limita subzistenţei. Diferenţa e că ei trăiesc aşa de când se ştiu, nouă abia acum ni se spune.

 Noi avem uraganul FMI, ei au avut uraganul Mitch. La ei a trecut, la noi e pe vine.

 Sloganul fotbaliştilor hondurieni la acest Campionat Mondial este “ O ţară, o pasiune şi 5 stele în corazon”. Sloganul lui Chivu, Mutu şi compania este “O ţară şi mai multe pasiuni, toate de 5 stele: alcoolul, cocaina, femeile, maşinile.

 Antrenorul lor gândeşte exact ca Răzvan Lucescu, din moment ce a declarat: “Echipa cea mai periculoasă pentru noi suntem noi înşine”.

 Asemenea naţionalei României, Hondurasul nu bate pe nimeni nici măcar în amicale, dar cel puţin face egal: cu Azerbaijan şi Belarus.

 Ca orice popor latino-american, hondurienii au şi ei Che-ul lor: Armando Guevara, căpitanul naţionalei de fotbal. Vamos, el comandante!