Indigestia neregulata
Nesabuite sunt caile intamplarilor de zi cu zi. Destinul parca isi face mendrele inca de la prima ora. Chitit pe fapte mari, nu se da inapoi in a ma indispune inca de la prima miscare neatenta a ochilor spre lumina aparent plapanda a camerei prost iluminate de o dimineata ramasa datoare trezirii mele. Nu banuiam ca azi trebuie sa ma trezesc asa, cu fundul meu pretentios in sus; ca un deget, incremenit in fata unei priviri jignite.
Si totusi, pasarica de pe creanga copacului vietii, neatinsa de vanturile unei porniri vifornice, canta dimineata intr-o veselie oarecum ireala; regasita doar in momentele in care gaina batrana cotcodacea suav si imbietor la pace si liniste – ca doar totul va fi bine pana la urma, nu ?
Lucrul acesta m-a facut sa imi simt mai aproape indepartarea de sine si sa ma adun de pe drumurile pe care ma trimisesem ieri, fara a stii ca ziua de maine va fii in viitor azi.
Barbatia pierduta acum ceva timp printre ramasitele zilei, ma face sa imi amintesc ca greutatile sunt mai usoare pe Luna si nemaigandind la neatarnare, imi planific viitorul dupa ce imi spune o ceasca de cafea matinala bauta seara cand ma intorc.
Drumul e simplu; ma duc si revin. Acelasi dute-vino, aceeasi poteca nesfarsita, acelasi buton idiot pe care trebuie sa il apas in ideea ca maine va fi maine si ieri va fi acelasi ieri pe care il cunosc de ceva timp.
Lumina de la capatul tunelului s-a ouat asa departe incat imi e teama ca pana ajung acolo o sa cotcodaceasca puii unei mari neimpliniri.
Ramane doar noaptea sfetnic bun, atunci cand prin miscari jucause ale ochilor inchisi amastec nuantele zilei de maine; caci poate incertitudinile devin prientenul cel mai bun cand vrei sa nu citesti ultima pagina a unui roman.
